grădina nu e a mea

e o femeie bătrână care respiră sub pământ

are vene albe

pun urechea pe sol și încerc să ascult ce spune

șoapte indescifrabile

poate dacă încerc cu inima

îmi presez corpul de pielea ei

nu sunt aici să dau ordine

doar să întind mâna

nu mă grăbesc să curăț

nu trasez rânduri drepte,
ci urmez curba corpului meu când se apleacă, când îngenunchează

fac parte dintr-un cor de voci care foșnesc,

respirăm, creștem, murim împreună

sunt doar o altă ființă

care sapă cu mâinile

și udă pământul și memoria

am avut odată o patlagină perfectă

toate planetele se aliniaseră pentru ea în anul ăla

mergeam în fiecare zi la ea ca la templu

o căpriță am dus-o într-o toamnă la Adriana în dar

era imensă acolo în garsonieră

ca un pom de Crăciun într-o casă de bogați

sau când am fost la părinții lui Vali

tot așa toamna aveau în curte costrei și știr în floare

aș fi crezut că nu se poate întâmpla așa ceva într-o grădină de oameni gospodari. Dar buruienile

conviețuiau cu prazul imens și varza

ce imagine plăcută

da, mai ales de voi, plantele Bărăganului, ale câmpurilor crăpate, arse de soare

ale grădinilor bătute de secetă și vânturile nebune

aliații blestemați, nerecunoscuți: știr, căpriță, iarba grasă

rostopască, lumănârică

traista ciobanului, varga și măciuca și toți mărăcinii

ștevie, susai

mohor, costrei și toate ierburile

o să-mi fie atât de dor de voi